Nu cred că există copil sau adult care să nu fi jucat cel puțin o dată jocul piatră-foarfecă-hârtie. Că îl jucai în curtea școlii, în fața blocului sau cu prietenii când trebuia să decideți ceva de maximă importanță pentru vârsta copilăriei, totul era tratat cu seriozitate. E un joc care nu s-a demodat, care și-a păstrat întâietatea de-a lungul timpului și pe care îl joacă și copiii din generația actuală.

I-am surprins de multe ori pe copii atunci când trebuiau să stabilească ordinea la diverse jocuri folosind chiar jocul piatră-foarfecă-hârtie. Și întâmplarea face ca în căutările mele pentru momentul de lectură să îmi sară în ochi numele jocului fix pe coperta unei cărți Legenda jocului PIATRĂ-FOARFECĂ-HÂRTIE scrisă de Drew Daywalt și ilustrată de Adam Rex.

Jucând acest joc atât în copilărie, cât și acum, adult fiind, alături de copii, nu aveam cum să trec peste conținutul cărții și să nu îmi doresc să descopăr legenda jocului.

Povestea începe cu primul războinic, Piatră, care trăia în Regatul Curții din Spate. Amuzant ținut, așa-i? Și eu m-am distrat când am descoperit unde trăia acest războinic. Deși Piatră era cel mai puternic din ținut, era totuși trist, asta pentru că nu își găsea niciodată un adversar cel puțin la fel de puternic ca el.

Primul războinic pe care îl întâlnește în căutările lui stătea agățat de o sârmă, fiorosul războinic fiind un clește de rufe, pe care Piatră îl provoacă la luptă. Cum deja intuiți, clește nu are nici o șansă, dar trebuie neapărat să vedeți ilustrațiile, sunt atât de sugestive și așa amuzant realizate.

În continuare, Piatră ajunge la Caisul Preferat al Bunicii, nume ce tare i-a distrat pe copii și recunosc, nu doar pe ei. Dar cel mai mult i-a amuzat comentariul lui Piatră la adresa unei caise: Dumneata, dragă domn, arăți ca un funduleț pufos, vă imaginați rumoarea din sală...

Urmează duelul PIATRĂ CONTRA CAISĂ, de unde Caisă se declară zdrobit, copiii adăugând că este gata de dulceață, cu simțul umorului și ei, da da. Între timp descoperim că pe lângă Regatul din Spatele Curții se află și o împărăție, Împărăția Biroului Mamei unde se găsește al doilea războinic ce tânjea după pierdere în luptă.

Hârtie era cunoscut ca fiind cel mai înțelept războinic din întreg ținutul și, la fel ca Piatră, și acesta suferea că nu există cineva mai bun ca el. Astfel că Hârtie pleacă în căutarea unui adversar și întâlnește o Imprimantă de Birou pe care, cu istețimea sa, o învinge. Drumul Hârtiei continuă în Prăpastia Coșului de Gunoi unde se luptă cu punga neterminată de ronțănele.

Între timp, Pe Tărâmul Bucătăriei, în sătucul din Sertarul cu prostii, își duce viața liniștit cel de-al treilea războinic, pe numele lui, Foarfecă.

Primul adversar al Foarfecii a fost Rolă de Scotch, din care Foarfecă a ieșit învingător, dar pe lângă Scotch, Foarfecă purtase o luptă și cu dinozaurii din pieptul de pui din congelator, de unde a ieșit din nou câștigător Foarfecă.

Până în acest moment al poveștii avem trei războinici puternici, de neînvins, toți fiind în căutarea adeversarului pe măsură. Așa cum puteți anticipa e inevitabil ca cei trei să nu se întâlnească.

Prima întâlnire este între Foarfecă și Piatră, a căror confruntare este plină de ironii delicioase și care se termină cu încântarea lui Foarfecă, cel care este învins. Pentru prima oară este învins, iar asta îi produce o satisfacție teribilă, însă nu la fel se simte Piatră, care își dorește să simtă și el bucuria de a fi înfrânt.

Însă dorință este pe cale să i se îndeplinească pentru că are loc o confruntare între Piatră și Hârtie, de unde Hârtie iese învingător. Pentru că și Hârtie dorește o înfrângere își găsește un razboinic pe măsură, pe Foarfecă, cel care îl înfrânge. Astfel, cei trei războinici își găsesc fiecare un adversar pe măsură, toți fiind în sfârșit recunoscători că au găsit un războnic mai puternic.

Se spune că atât de încântați au fost de pierdere, încât bătălia a tot continuat și continuă și azi prin intermediul copiilor care îi cinstesc pe cei trei războinici jucând jocul PIATRĂ-FOARFECĂ-HÂRTIE.

Cartea este o lectură captivantă care îi invită pe copii să descopere, să asculte și să-și antreneze atenția și memoria. Aș merge chiar mai departe și aș spune că îi învață să piardă și să descopere frumusețea înfrângerilor.

La vârsta preșcolară este frecventă competiția, dorința de a fi cel mai bun, de a fi primul, lucru pe care vă rog să nu-l încurajați. Singura competiție pe care cei mici trebuie să o perceapă este cea cu propria persoană, să își dorească să devină pe zi ce trece mai buni ca cei are au fost ieri, nici un caz mai buni ca ceilalți. Acceptarea „micilor înfrângeri”, din timpul jocurilor de exemplu, ajută la acceptarea realității de mai târziu.

Cu siguranță vor întâmpina în viața socială de adolescenți și mai târziu, de adulți, situații în care vor pierde, astfel având de mici o percepție realistă asupra pierderilor, care nu sunt altceva decât încercări, vor ști cum să le facă față, nefiind demoralizați, dezamăgiți sau nevoiți să îsi dezvolte alte sentimente negative care pot lua naștere dintr-o pierdere.

Și pentru că totul e o joacă la grădiniță, cartea m-a inspirat să concep un joc distractiv numit Drumul Războinicilor. Participanții la joc trebuie să formeze două echipe, având ca sarcină terminarea traseului și acumularea de puncte. Dar cum orice joc presupune și noroc, totul se va baza pe jocul PIATRĂ-FOARFECĂ-HÂRTIE.

Se vor „duela” câte unul din fiecare echipa cu adversarul din cealaltă echipă. Astfel jocul piatră-foarfecă-hârtie va decide ce echipa aruncă zarul. Odată zarul aruncat și chenarul selectat se va decide ce va acumula echipa care a aruncat zarul: puncte, pauza sau provocări (lansate de echipa adversă). Jocul se termină în momentul în care una dintre echipe ajunge la finish.

Nu este un joc despre câștig, ci despre lucrul în echipă, despre distracție și amuzament. I-am învățat încă de când erau grupa mică faptul că jocurile sunt despre distracție și nu despre câștig, așa că vă mărturisesc că acum, la grupa mare, nimeni nu le mai percepe ca o competiție, iar eu ma declar mai mult decât fericită când îi văd că se bucură de traseu și mai puțin când ajung la linia de finish.

E un joc care se poate juca și în doi, dar e mult mai distractiv în echipe.

O să închei cu un citat pe care îmi doresc să îl împărtășim și copiilor, noi adulții din viața lor: Un câștigător este doar un pierzător care a încercat încă o dată - George Augustus Moore.