„Nu lăsa porumbelul la volan” și o lecție despre cum să spui NU
Nu lăsa porumbelul la volan nu este o simplă carte de citit la ora de culcare. Este un instrument foarte util, atât pentru părinți, cât și pentru copii, pentru a-l învăța și procesa pe NU.
Am aflat despre carte în cadrul unei conferințe susținute în România de doctorul Larry Cohen, părintele educației în joacă (playful parenting). Larry ne-a explicat atunci cum să spunem NU și cum să rămânem pe poziții în timp ce copilul ne testează limitele și ne-a recomandat ca lectură de exercițiu cartea lui Mo Willems.
Pe scurt, în carte este vorba despre un șofer de autobuz care încredințează cititorului responsabilitatea de a supraveghea autobuzul și de a nu-i permite porumbelului să se urce la volan. La fiecare solicitare, din ce în ce mai insistentă, copilul trebuie să răspundă cu NU. Desigur, acest NU lipsește din text. Copilul trebuie să decidă singur să-l rostească și să întărească negația, pe măsură ce atitudinea porumbelului refuzat se schimbă.
În general, rugămințile copiilor trec prin mai multe etape, în funcție de vârstă. Uneori trec prin toate, alteori sar direct de la rugăminți la criza de furie.
Prima etapă: rugămintea.
De obicei însoțită de un ”te rog frumos” și una-două insistențe:
”Auzi, pot să conduc și eu autobuzul? Te rooog!”
Urmează, desigur, negocierea și argumentarea:
”O să fiu cu băgare de seamă.”
”O să-ți fiu cel mai bun prieten.”
”Și dacă îți dau cinci dolari.”
”Pun pariu că maică-ta m-ar lăsa.”
Dacă nici astea nu merg, se încearcă o tentativă de victimizare:
”Nimeni nu mă lasă să fac nimic!”
”Am și eu visuri, să știi!”
Și, în cele din urmă, după ce toate cele de mai sus au fost încercate, vin lacrimile și crizele de furie.
”LASĂ-MĂ SĂ CONDUC AUTOBUZUUUUUUUUUL!”
Vă sună cunoscut?
Acum că am văzut ce face porumbelul când este refuzat, să vedem ce face și cititorul, în cazul nostru, copilul.
Șoferul autobuzului îl roagă să nu lase porumbelul la volan, așa că, indirect, trebuie să ghidăm copilul să spună nu de fiecare dată. Dacă ar spune da, s-ar termina povestea și nici nu am ajunge la momentul catharsisului, când porumbelul se eliberează prin plâns de frustrarea de a fi fost refuzat să facă ceva ce își dorește.
NU-urile copilului trebuie să fie calme și ferme. Probabil că va avea tendința de a râde, pentru că se va recunoaște în personaj. Dar o să remarcați că insistă să spună NU în continuare, ca o joacă, să vadă până unde se poate ajunge. Acel NU poate să fie simplu, sau însoțit de argumente. Copilul poate spune porumbelului: nu poți conduce pentru că nu ai carnet, sau pentru că ai aripi în loc de mâini, sau pentru că picioarele tale nu ajung la pedale, sau pentru că este periculos sau pentru că cine a mai văzut porumbel la volan.
Dacă transpunem situația în viața reală, un părinte trebuie să învețe din această carte să spună NU fără să ridice vocea și fără să cedeze. Poate oferi argumente, dacă sunt la nivelul de înțelegere al copilului, dar trebuie să continue să spună NU. Copilul va procesa refuzul, poate asemenea porumbelului, trântindu-se pe jos și țipând, iar părintele trebuie să fie alături de el, cu calm și blândețe.
NU-ul nu este un bau-bau pentru părinți și copii! Oricât de deschiși ne dorim să fim ca părinți, copiii au nevoie de limite, atât timp cât impunerea lor se face într-o manieră adecvată vârstei și capacității lor de înțelegere și procesare.
Recomand această carte pentru 3-7 ani. Deși are puțin text, poate fi un declanșator de joacă de rol extrem de utilă în zilele în care copiilor le vine mai greu să ne accepte refuzurile.
Un text de Laura Frunză
