Mândria de a gândi lumea cu mintea ta | „Brânza și viermii” de Carlo Ginzburg

Recent a apărut o ediție nouă (și chiar într-o traducere nouă semnată de Corina Anton) a unui studiu medieval de referință, Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, de Carlo Ginzburg. Istoric al mentalităților, apropiat de metodele istoricilor francezi din cadrul Școlii de la Annales, (vezi Intelectualii în Evul Mediu, de Jacques le Goff) sau ale istoricilor englezi ale „Istoriei văzute de jos” (history from below), Carlo Ginzburg este specializat în studierea relației dintre cultura oficială și reminiscențele culturii populare, mai ales prin studierea transcrierilor rămase de la procesele Inchiziției. Este celebru studiul său dedicat Benandantilor, un grup de țărani din Italia de Nord care credeau că, în anumite seri, sufletul lor părăsea trupul și, călare pe diferite animale, se lupta cu vrăjitoarele. În timp ce studia cazul acestora, Carlo Ginzburg a dat peste prima trimitere referitoare la procesul unui morar ce avea o cosmogonie cel puțin insolită și care credea că lumea s-a născut din putrefacție.

Acuzat de erezie pentru ideile sale religioase și sociale, Domenico Scandella, zis Menocchio, morar din Friuli (regiune din nord-vestul Italiei), protagonistul studiului Brânza și viermii apărut în original în 1976, a fost judecat de două ori de Inchiziție (al doilea proces încheindu-se cu arderea sa pe rug). Având la dispoziție transcrierile interogatoriilor Inchiziției, istoricul se pornește într-o aventură aproape detectivistică de descoperire a universului mental, social, cultural, familial, intelectual, religios al acestui morar fascinant, acuzat că a îndrăznit să gândească lumea cu mintea lui.  

De fapt, lucrul cel mai surprinzător atunci când citești Brânza și viermii este chiar modernitatea gândirii lui Menocchio. Acolo unde te aștepți să găsești prejudecăți, limitări și gândire închisă, dai peste toleranță, rațiune, deschidere. De exemplu, Menocchio credea că fiecare religie are propriul său adevăr și că niciunul nu este mai bun decât altul („fiecare crede că credința lui e a bună”), că Hristos nu avea cum să fie născut dintr-o femeie fecioară (pentru că așa ceva este imposibil), că mai importantă decât iubirea față de Dumnezeu este iubirea față de aproapele tău („Eu spun că-i o poruncă mai mare să-ți iubești aproapele decât să-L iubești pe Dumnezeu”), și nega păcatul originar sau faptul că lumea este o creație a lui Dumnezeu. Cu toate astea, se considera un bun creștin, doar că părerile sale nu coincideau cu cele „oficiale” ale religiei creștine și, mai ales, ale Inchiziției.

Unul dintre lucrurile care i-au șocat pe inchizitorii care l-au interogat a fost faptul că Menocchio nu doar că nu se temea să-și expună părerile „eretice”, ci că o făcea cu bucurie și complet sigur pe sine, mândru de faptul că poate gândi și explica lumea cu propria sa minte („am mintea ascuțită și am vrut să iscodesc lucrurile înalte”). Mărturia lui Menocchio este bucuria unui om care poate afirma „am gândit asta cu mintea mea!”.  

„Menocchio nu s-a lăudat așadar cu nicio revelație sau iluminare anume. Vorbea, în schimb, de propria judecată. Acest lucru era suficient pentru a-l deosebi de profeții, vizionarii și predicatorii ambulanți care, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, făceau profeții obscure în piețele orașelor italiene. (...) Conciliul Tridentin se încheiase însă în urmă cu douăzeci de ani; ierarhii se pronunțaseră, iar lunga perioadă de incertitudine cu privire la ceea ce credincioșii puteau și trebuiau să creadă se terminase. Morarul de pe dealurile din Friuli a continuat să se gândească însă la «lucrurile înalte», opunând decretelor Biserici propriile opinii religioase: «Io cred [...] io așa gândesc și cred.”

Un alt șoc al inchizitorilor a fost faptul că cineva putea gândi toate astea fără să fi fost influențat în nici un fel de alții (de alți eretici, adică). Întrebat cine îi sunt complicii, Menocchio a pus mereu la baza gândirii sale nu alți oameni, ci cărțile citite, cele care i-au lărgit orizontul, care i-au arătat că lumea și adevărul sunt relative, nu absolute. Din percheziții și interogatorii s-a putut realiza o listă a acestor lecturi care l-au „pervertit” pe bietul morar italian, în care se numărau, printre altele, Biblia tradusă în limba poporului, Florilegiul Bibliei (o cronică medievală catalană, compilată din mai multe surse și care a fost foarte populară între secolele XIV-XV și care l-a familiarizat pe Menocchio cu doctrina și termenii teologici ai religiei oficiale), Călătoriile lui Sir John de Mandeville (un fel de ghid de călătorie către Țara Sfântă și o descriere imaginară a unei călătorii în Orient), Decameronul lui Boccaccio (o ediție necenzurată și interzisă), și, se presupune, Coranul tradus în italiană. În total erau 11 cărți (lista nu este exhaustivă, se presupune că a avut acces și la alte cărți și, având în vedere că suntem în plin avânt al tiparului, cărțile erau deja obiecte accesibile, familiare).

„Domnule, n-am găsit niciodată pe nimeni care s-aibă asemenea păreri, ci părerile pe care le-am avut le-am scos io din mintea mea. Este foarte adevărat c-am citit odată o carte pe care mi-a împrumutat-o capelanul nostru, părintele Andrea da Maren, care acum locuiește în Montereale, care se numea Cavalerul Zuanne de Mandavilla, cred că era franțuzească, tipărită-n limba noastră italiană a poporului, și poate că mi-a împrumutat-o acum cinci sau șase ani, da’ i-am dat-o înapoi acum doi ani. Și cartea asta vorbea despre călătoria la Ierusalim și despre niște greșeli pe care le-au avut grecii cu papa; și vorbea și despre marele han, despre orașu’ Babilon, despre părintele Ioan, despre Ierusalim și despre multe insule în care trăiau unii într-un fel și alții-n alt fel. Și spunea c-a mers cavaleru’ ăsta la sultan, care l-a întrebat despre preoți, cardinali, papă și biserică; și spunea că Ierusalimu’ este al creștinilor și că, din pricina proastei ocârmuiri a creștinilor și-a papei, Dumnezeu l-a luat de la ei.”

Însă „vina” nu aparține exclusiv cărților citite de Menocchio,  iar Carlo Ginzburg demonstrează foarte atent cum cunoștințele pe care Menocchio le dobândise din cărți fuseseră influențate și transformate de puternicul fond al culturii orale și populare (dificil de recuperat din lipsa consemnărilor, ceea ce face cu atât mai prețioase aceste transcrieri ale interogatoriilor Inchiziției). Din acest punct de vedere, studiul lui Ginzburg aduce aminte de un alt studiu de referință al istoriei medievale în care se arată întrepătrunderea între cultura savantă și cea populară, și anume cartea lui Mihail Bahtin, François Rabelais și cultura populară în Evul mediu și în Renaștere. Menocchio citește toate aceste cărți „cu mintea lui”, dar și prin filtrul (deformant) al credințelor populare (care ne sunt mult mai puțin cunoscute decât cele consemnate ale culturii savante), iar din această întâlnire între pagina scrisă și cultura populară rezultă originalitatea gândirii sale.

De altfel, una dintre cele mai plăcute surprize ale cărții, pe lângă cea răspunsul la întrebările „Ce citea Menocchio?” și „Cum citea el cărțile?”, a fost explicația titlului care face referire la un model cosmogonic oferit de morar interogatorilor săi și care combina doctrina oficială a creaționismului cu detalii extrem de practice din viața reală a țăranilor medievali. Bref, ca să nu stric plăcerea lecturii, dar și ca să vă fac curioși, Menocchio opune doctrinei creaționiste un fel de doctrină a creației spontanee în care lumea s-ar fi născut așa cum brânza ia naștere din lapte și din brânză se nasc viermii. Astfel, unui univers determinat, Menocchio cu gândirea lui practică de țăran, îi opune un univers autodeterminat.    

„INCHIZITORUL: Îngerii aceia care după dumneata sunt slujitorii lui Dumnezeu, în lucrarea lumii au fost făcuți de Dumnezeu însuși sau de cine?

MENOCCHIO: Au fost făcuți de natură din cea mai desăvârșită substanță a lumii, la fel cum din brânză se fac viermii, dar, ieșind afară primesc voință, intelect și memorie de la Dumnezeu, cu binecuvântarea lui.”

Interogatoriile lui Menocchio ne dau acces la o cultură pierdută, cea a tradiției orale, dar și la felul în care reminiscențele acestei culturi populare au influențat receptarea paginii scrise. Menocchio trăia într-o perioadă în care tiparul le-a dat oamenilor posibilitatea de a confrunta tradiția orală cu cea a culturii scrise și în care Reforma i-a încurajat să spună ce gândesc. De aici și modernitatea gândirii lui care pare surprinzătoare la o primă lectură, dar după cum afirmă și Carlo Ginzburg, „Menocchio se încadrează într-o linie de dezvoltare subțire, întortocheată, dar foarte clară, care ajunge până la noi. El este, putem spune, unul dintre strămoșii noștri. Dar este și un fragment pierdut, ajuns la noi întâmplător, al unei lumi obscure, opace, pe care doar printr-un gest arbitrar o putem apropia de istoria noastră.”

O astfel de lectură te face să te întrebi cât de mult cunoaștem, de fapt, din universul cotidian al oamenilor de acum câteva secole? Care era, până la urmă, universul lor mental, religios, cotidian, familial, social etc.? Cum recuperăm viața oamenilor „obișnuiți”? Era Menocchio o excepție printre consătenii și contemporanii săi sau este el exponentul unei gândiri obișnuite în epocă? Nu-i ușor să răspunzi la astfel de întrebări, însă asta nu face mai puțin pasionant volumul de față. Apărut pentru prima oară în 1976 studiul lui Ginzburg a devenit unul de referință în istoriografia medievală, iar ediția aceasta nouă în română are la bază o ediție revizuită și adăugită de autorul însuși și apărută în italiană în 2019.