Genius la grădiniță #85 Tare, încetișor, în șoaptă
Din seria „Știință pe înțelesul copiilor”, am pornit în căutarea răspunsurilor unor întrebări precum: Cum funcționează urechea umană? De unde vine muzica? Ce este ecoul?, dar am descoperit și multe alte curiozități despre sunete, totul cu ajutorul unor ilustrații simpatice și sugestive.
Ne-am completat colecția de cărți de știință, pentru că aveam deja Văd, nu văd, întrevăd, de Romana Romanyshyn și Andriy Lesiv, iar acum am adăugat Tare, încetișor, în șoaptă, de aceiași autori.
Am pornit pe urmele sunetului și chiar dacă acesta este invizibil, se pare că reușește mereu să ne atragă atenția. Întâi ascultăm, apoi auzim pentru că sunetul este mereu în jurul nostru, iar totul se datorează organului de simț numit ureche. Cartea prezintă detaliat structura acesteia, într-un mod care ușurează înțelegerea informației de către cei mici.
Aflăm că „oceanul de sunete” în care trăim ne-a făcut să căutăm armonie și ordine, așa a luat naștere muzica. Sunt prezentate nenumărate instrumente muzicale de la cele mai simple precum toba, până la cele mai complexe cum ar fi orga. Cel care mi-a atras mie atenția a fost thereminul, un instrument la care cânți fără să-l atingi, mișcând degetele în aer.
Silueta umană prezentată în ilustrații aduce în atenția copiilor sunetele pe care corpul le produce pentru că și acesta are propria muzică, de la strănut și sughiț, până la trosnetul oaselor când ne mișcăm.
Nu doar corpul are propria muzică, ci și casa în care locuim. Recunosc că nu îmi imaginasem câte sunete sunt într-o locuință, până să le văd în ilustrații: de la zgomotul mașinii de spălat, al dușului sau al scurgerii, până la vecinii care dau cu aspiratorul sau tropăie ca un elefant (sunetele vecinilor fiind și problema mea, dacă e să fiu sinceră).
Se pare că zgomotul excesiv înseamnă poluare fonică, iar noi, cei din orașele mari, suntem foarte conștienți de acest fenomen pe care l-am analizat cu copiii, folosindu-ne de detaliile din carte. Am descoperit și care sunt candidații pentru titlul de cel mai zgomotos animal de pe planetă: balena albastră și crevetele-pistolar. Eu i-aș adăuga și pe piticii mei în această competiție, pentru că nu se lasă mai prejos când vine vorba de gălăgie.
Intensitatea sunetelor este prezentată sub forma unei statistici: de la cea mai joasă (ninsoarea, 5 decibeli) până la cea mai puternică (prăbușirea unui meteorit în 1908, 315 decibeli). Cartea ne atenționează și că orice sunet peste 130 de decibeli poate afecta auzul.
Oamenii sunetelor își au și ei capitolul lor: DJ, acusticieni, tehnicieni de sunet, prezentatori radio și muzicieni, toți însoțiți de ilustrații sugestive.
Partea mea preferată din carte este despre limbajul comun dintre două persoane, chiar dacă una dintre ele nu aude. Cuvintele sunt puse pe o parte a paginii, iar în mijloc vedem două persoane care reușesc să se înțeleagă și fără cuvinte. Eu aș adăuga că acesta este, de fapt, limbajul iubirii.
Chiar dacă este o carte despre sunete, autorii țin să precizeze că uneori, avem nevoie și de liniște. Această idee este minunat ilustrată și surprinde nevoia de deconectare și de liniște interioară pe care o simțim cu toții, la un moment dat. „Butonul de volum” pus pe mute transmite dorința de a opri zgomotele din jur, pentru a putea auzi sunetele delicate. La final, găsim chiar o listă cu recomandări de ascultat, eu aleg fără ezitare sunetele și glasurile dintr-o pădure. Voi ce ați alege?
La grădiniță, butonul de volum pe mute îl folosim doar la ora de odihnă, așa că ne-am gândit să facem mai mult zgomot. Nu pentru că nu ar fi destul (nu pot să vă mint), ci pentru că am vrut să realizăm un produs final care să le sporească încrederea în sine, îndemânarea și imaginația: un nai din paie. Materialele necesare? Doar bandă adezivă, paie și puțină îndemânare.
Cu drag,
O educatoare
Oana Paraschiv
