„Frankenstein”, Mary Shelley

Pentru a înțelege cu adevărat de ce Frankenstein a lovit atât de puternic la momentul apariției, trebuie să ne imaginăm peisajul literar de la începutul secolului al XIX-lea, unde curentul romantic era în plină efervescență, iar romanul gotic devenise un fel de plăcere vinovată a publicului. În timp ce majoritatea autorilor de atunci se mulțumeau cu decoruri previzibile – castele dărăpănate, nobili decadenți, fantome și blesteme străvechi ce veneau din exterior pentru a teroriza protagoniștii –, Mary Shelley a făcut o mișcare de geniu și a mutat sursa terorii dinspre supranatural spre știință și spre interiorul minții umane. Ea a luat „scheletul” goticului și l-a umplut cu întrebările etice ale Iluminismului, transformând frica de necunoscut în frica de ceea ce noi înșine putem crea și apoi ignora.

Dacă facem o paralelă cu alte romane gotice celebre ale vremii, cum ar fi Călugărul de Matthew Lewis sau The Castles of Athlin and Dunbayne ale lui Ann Radcliffe, diferența de abordare e uriașă. În romanele lui Radcliffe, de exemplu, tot ce pare supranatural primește la final o explicație logică, dar personajele rămân cumva pasive în fața destinului. La Shelley, în schimb, monstrul nu e o apariție mistică, ci un rezultat biologic, iar Victor Frankenstein nu e o victimă a unui blestem ancestral, ci un om al viitorului care dă greș lamentabil. În timp ce literatura gotică tradițională se concentra pe atmosfera de coșmar, Frankenstein a pus bazele a ceea ce numim azi science-fiction, păstrând însă acea estetică întunecată a ruinelor și a peisajelor dezolante pentru a sublinia izolarea deplină a celor doi protagoniști: creatorul și creatura.

Este fascinant să observi cum Mary Shelley a țesut în textura acestui roman gotic fire din propria sa biografie, marcată de pierderi și de un sentiment acut de izolare. Fiică a două minți strălucite, dar crescută în absența mamei sale (pioniera feminismului Mary Wollstonecraft, care a murit la unsprezece zile după nașterea fiicei sale, Mary), Shelley a proiectat în monstrul lui Frankenstein propria experiență a abandonului și căutarea disperată a unei identități într-o lume care o judeca prin prisma părinților ei. Această nevoie de validare și durerea de a fi respins de figura paternă – o temă care răzbate din fiecare dialog dintre Creatură și Victor – transformă romanul dintr-o simplă fantezie întunecată într-o confesiune psihologică profundă, unde monstrul devine vocea tuturor celor care s-au simțit vreodată neînțeleși sau lăsați de izbeliște de către cei care ar fi trebuit să-i protejeze.

Mai mult, contextul în care a fost scrisă cartea – faimoasa vară ploioasă de la Villa Diodati, unde Mary, Percy Shelley și Lord Byron s-au provocat reciproc să scrie povești de groază – adaugă un strat suplimentar de semnificație. Într-o perioadă în care moartea infantilă și tragediile personale reprezentau o prezență constantă în viața ei, Shelley a creat un mit despre nașterea fără mamă și despre tatăl care fuge de rezultatul propriului act de creație. Această dimensiune personală explică de ce, spre deosebire de paria din romanele lui Heinlein sau chiar de Rin a lui Kuang, că tot am vorbit și răsvorbit de ele, care își găsesc un scop prin forță sau intelect, monstrul lui Shelley rămâne o figură tragică pură: el nu vrea să stăpânească lumea sau să o schimbe, ci vrea doar să fie „grok-uit”, ca să folosim termenul lui Heinlein, adică înțeles și acceptat în esența sa cea mai profundă.

Dacă la Heinlein am văzut cum individul se luptă să stăpânească sistemul prin logică și disciplină, la Mary Shelley dăm peste un cu totul alt tip de inginerie, una care se termină prost tocmai pentru că lipsește responsabilitatea aia pe care autorii de SF de mai târziu o ridică în slăvi. Frankenstein nu e doar o poveste cu un monstru care sperie satul, ci e, în esență, drama unui creator care fuge de propria responsabilitate. Victor Frankenstein e tipul ăla de geniu obsedat de ce poate să facă, dar care uită să se întrebe și ce trebuie să facă după ce „jucăria” sa prinde viață. E foarte interesant cum Shelley, la o vârstă la care alții abia își caută drumul, a reușit să pună degetul pe rana orgoliului uman cu o precizie chirurgicală.

Tema creației care se întoarce împotriva creatorului e motorul întregii cărți, dar n-ar trebui să ne lăsăm păcăliți: monstrul nu se naște rău. El devine o oglindă a respingerii lui Victor. E ca și cum ai construi ceva complex, ai vedea că nu a ieșit estetic perfect și l-ai lăsa în drum, așteptându-te să nu existe consecințe. Respingerea lui Victor e momentul în care creația încetează să mai fie un succes științific și devine un coșmar personal. Monstrul nu-l pedepsește pe Victor pentru că l-a creat, ci pentru că l-a abandonat într-o lume care nu-l înțelege, transformând curiozitatea naturală a creaturii într-o ură viscerală alimentată de singurătate.

Aici intervine subtitlul cărții, Prometeul modern, care ne trimite direct la mitul ăla vechi despre zeul care a furat focul ca să-l dea oamenilor și a sfârșit prin a fi torturat etern, dar și spre cel care a creat oamenii. Victor e acest Prometeu care fură secretul vieții de la natură, dar spre deosebire de personajul mitologic care măcar avea un scop nobil, Frankenstein o face din pur egoism intelectual. El vrea gloria, dar nu vrea să hrănească focul pe care l-a aprins. Pedeapsa lui nu vine de la vreo forță divină externă, ci chiar din interiorul propriului său laborator, sub forma unei ființe care îi cere socoteală pentru aroganța de a se crede zeu fără a avea compasiunea unuia.

În final, scurta cronică pe care am încercat să o scriu pentru acest roman, în urma discuției foarte productive și aprinse suscitate de interesul foarte mare al participanților la Clubul de carte Paladin din luna noiembrie a lui 2025 (cu tematică horror, prilejuită de faptul că ediția a avut loc chiar de Halloween), rămâne un avertisment despre limitele ambiției. Shelley ne spune pe un ton destul de clar că nu poți să te joci de-a creatorul dacă nu ești gata să îți accepți să îți iubești creația, cu toate imperfecțiunile ei. Frankenstein o carte care se citește fluid și azi (mai ales dacă ești ajutat și de o ediție superbă, cum e cea ilustrată de la Art, o adevărată bijuterie creată de David Plunkert, cu niște desene care te lasă pur și simplu mască), tocmai pentru că te obligă să te uiți la propriile tale proiecte și să te întrebi dacă nu cumva, prin neglijență sau mândrie, hrănești un monstru care, mai devreme sau mai târziu, va veni să-ți bată la ușă cerându-și drepturile.

Mary Shelley – Frankenstein sau Prometeul modern, ediție aniversară, ilustrată de David Plunkert, Editura Art, 2019, trad. Adriana Călinescu

Liviu Szoke

Redactor de ficțiune, traducător literar, blogger de carte, cititor împătimit.